Pentru tubulatura de ventilație, tavanul fals trebuie să coboare minimum 12-15 cm față de planșeu. Ideal sunt 20 cm, pentru că la această înălțime încap confortabil toate elementele sistemului, plus alte instalații care au nevoie de spațiu în tavan: cabluri electrice, motoare pentru perdele, spoturi încastrate.

Vestea bună: acest spațiu nu se pierde doar din cauza ventilației. Este o zonă tehnică pe care orice casă modernă o folosește pentru mai multe sisteme deodată. Dacă o rezervi din faza de proiect, costul este minim, de obicei echivalentul unui rând de cărămidă în plus la fiecare nivel.

Calculul debitelor de aer, exprimat în m³/h, este fundamentul întregului proiect. Fiecare cameră are un necesar de aer proaspăt diferit, în funcție de volumul ei, destinație și numărul de persoane care o folosesc. Un dormitor, o bucătărie și o baie au cerințe diferite, și de aici rezultă tot restul: diametrul tubulaturii, dimensiunea distribuitoarelor, mărimea unității centrale.

Fără acest calcul, totul devine o aproximare. Cu el, proiectul se construiește pe cifre concrete, iar la final sistemul poate fi calibrat exact pe valorile calculate.

La majoritatea caselor din cărămidă, fiecare perete interior are la partea superioară o centură de beton. Aceasta nu este ideal să fie forată ulterior, forarea centurii afectează integritatea structurală și se face doar cu acordul inginerului structurist, cu echipament specializat și costuri suplimentare.

Soluția corectă se ia din faza de proiect: inginerul structurist poate prevedea goluri sau tuburi de trecere direct în centură, în pozițiile unde tubulatura de ventilație trebuie să treacă dintr-o cameră în alta. Aceste goluri se pregătesc înainte de turnarea betonului, fără costuri suplimentare semnificative.

La faza de roșu, există două variante principale. Dacă peste nivelul locuit există un spațiu accesibil, cum ar fi un pod sau un alt nivel, tubulatura poate trece prin acel spațiu, iar planșeul de beton se carotează în pozițiile necesare pentru a distribui aerul către camerele de dedesubt.

Dacă tubulatura trebuie să rămână în interiorul nivelului locuit, traseele pot fi gândite astfel încât conductele să treacă pe sub centurile de beton, fără a le traversa. Carotarea centurii de beton se face exclusiv cu acordul inginerului structurist.

La faza de roșu, sistemul centralizat este încă pe deplin fezabil, fără compromisuri, pentru că tubulatura se poate monta liber în tavanele false înainte de tencuială. Eficiența recuperării de căldură este, de obicei, mai mare decât la sistemele descentralizate, iar tubulatura permite un control precis al debitelor în fiecare cameră.

La faza de roșu, alegerea unui sistem descentralizat nu are justificare tehnică. Sistemele descentralizate își au rostul atunci când montarea tubulaturii nu mai este posibilă, de exemplu la o casă deja finisată, nu la roșu.

La faza de roșu, poziția unității centrale poate fi încă aleasă liber. Locația ideală este un spațiu tehnic dedicat, de obicei la nivelul superior al casei, cât mai central posibil față de rețeaua de tubulatură, pentru a reduce lungimea traseelor.

Important: la faza de roșu se rezervă și se pregătește acest spațiu, dar unitatea centrală propriu-zisă nu se montează fizic acum. Montajul unității se face abia când casa este finalizată și fără praf de construcție.

Nu. Tubulatura trebuie să își găsească locul printre instalațiile deja montate, ceea ce înseamnă trasee mai lungi sau ocolișuri, și, în unele zone, o spargere minimă a tencuielii pentru a trece conductele.

Aceste intervenții sunt rezolvabile pentru că muncitorii sunt încă pe șantier și lucrările de finisaje interioare urmează abia acum. Orice zonă de perete spartă se reface și se vopsește în cadrul lucrărilor de finisaj care vin după, fără a lăsa urme vizibile.

Răspunsul corect, în marea majoritate a cazurilor, este sistemul centralizat, chiar dacă la faza de gri implică unele intervenții suplimentare. Diferența este una pe care o trăiești în fiecare zi, ani la rând: câteva zile suplimentare de lucru și câteva reparații minore acum, față de un sistem cu eficiență redusă pentru toată durata de viață a casei.

Sistemul descentralizat rămâne justificat doar atunci când traseele pentru tubulatură nu mai există fizic, de exemplu dacă tavanele false sunt deja montate și finisate.

Tavanul fals, dacă nu este încă montat, rămâne cea mai bună variantă: tubulatura trece pe sub planșeu, prin spațiul rezervat pentru tavanul fals, doar că acum traseele trebuie să evite instalațiile electrice și sanitare deja fixate.

Dacă tubulatura trebuie să treacă prin pereți deja ridicați și tencuiți, se taie un canal îngust în tencuială pe traseul necesar, se montează conducta, iar canalul se reface și se vopsește în cadrul finisajelor.

Depinde foarte mult de situația concretă a casei. Dacă tubulatura a fost montată în avans dar anemostatele nu au fost încă instalate, intervenția este minimă. Dacă este o construcție pe un singur nivel cu un pod izolat sau care poate fi izolat, întreaga tubulatură poate fi montată în pod.

În toate celelalte cazuri, unde pereții și tavanele sunt finisate și nu există acces prin pod, un sistem centralizat real nu mai este posibil fără intervenții semnificative, și soluția devine un sistem descentralizat.

Depinde de cauza umidității. Dacă vine din interior, de la duș, gătit, uscarea hainelor, ventilația rezolvă problema. Dacă vine din infiltrații sau pereți reci din cauza punților termice, ventilația ajută, dar nu rezolvă complet, sursa structurală trebuie tratată mai întâi.

Pentru a stabili cauza: pe geamuri și în jurul ferestrelor, de obicei umiditate internă. În colțuri de perete exterior sau la bază, mai probabil cauză structurală.

Există două tipuri principale. Unitatea descentralizată cu miez ceramic funcționează ciclic, extrage și introduce aer alternativ, cu o eficiență reală mult mai mică decât cea declarată. O recomandăm doar ca ultimă opțiune.

Unitățile de extracție mecanică automatizată, precum Duco Reno sau Duco Silent, extrag aer constant din bucătărie și baie, cu debit ajustat automat în funcție de umiditate sau CO₂, fără pretenția de a recupera căldură, dar cu un control real al calității aerului în zonele critice.